Flacara olimpica personala

Azi am aprins o lumanare pentru eliberarea sufletului meu care, sugrumat de ganduri si sentimente venite parca din tablourile lui Rembrant, si-a pierdut unicitatea si plange, dorindu-si libertatea pe care o sadise copilaria si apoi prima iubire... Am aprins lumanarea ca pe o flacara olimpica ce trezeste spiritul unui nou inceput, un inceput pe care-l constientizezi ca fiind plin de greutati, insa, totodata, il simti ca o sansa pe care nu trebuie s-o mai ratezi, asa cum ai facut cu multele alte sanse avute. Inceputul presupune asumarea a ce a trecut si acceptarea a ce va veni. Iti trebuie oare atat de multa putere ca sa poti incepe ceva? Cred ca totul este legat de sfarsitul de care ne e teama de cand ne stim pentru ca oamenii, prizonieri ai propriilor limite, se autocompatimesc si, adancindu-se in regrete, uita sa inceapa o noua calatorie. Daca putem invata dupa niste scheme riguroase care ne impun o anumita gandire si o anumita atitudine fata de ce facem, inseamna ca suntem capabili sa ne autoimpunem reguli pe care, respectandu-le, sa ajungem sa ne fie mai bine.
M-am luptat prea mult cu mine, nu mai vreau.. e inutil.. asa cum si Sisif impingea bolovanul, incercand sa-l urce in varful dealului, bolovan care mereu se rostogolea si il determina pe Sisif sa continue aceasta munca zadarnica. Sau Don Quijote.. care se lupta cu morile de vant numai in imaginatia lui. Si noi ne creem morile noastre de vant cu care ne incapatanam sa ne luptam desi am putea foarte simplu sa renuntam la orice fel de iluzii care ne ingreuneaza pleoapele inimii si care, uneori, le impietresc pentru totdeauna. De ce nu ne invata nimeni sa ne protejam autenticitatea? De ce fiecare particica a lumii acesteia poate deveni o arma impotriva noastra? De ce construim arme si ne autobombardam.. ? E simplu... pentru ca noi credem in esecuri. Un om care iubeste si este dezamagit, poate nu va mai iubi niciodata cu aceeasi pasiune. Un om care a muncit cu toata fiinta lui pentru a-si implini un vis si totul se naruie asupra lui, poate nu se va mai ridica niciodata din mlastina inselatoare a dezamagirii. Si atunci? Cum putem noi, oameni atat de necunoscatori si orgoliosi, sa inflorim, sa daruim tot ce avem mai bun si sa ne bucuram de aceste daruri... cand toate esecurile au ecou in sufletul nostru, ecou care devine mai puternic decat insasi vocea care i-a dat viata?! Poate ca ar trebui sa invatam de la animale: de ce pisica va continua sa "vaneze" soareci chiar daca nu i-a prins de cate ori a vrut? Pentru ca ea nu considera esec o simpla nepotrivire intre aici, acum, mijloace si scopuri.
Concluzia e ca trebuie sa ne ajutam singuri si sa distrugem armele cu care ne autodistrugem fara sa stim, uneori. Oricum nimeni si nimic nu va putea sfarama ceea ce noi cladim impotriva noastra. Nici macar sentimentele puternice... Noi suntem propria noastra boala, dar si propriul nostru leac.