E destul de greu sa te arati asa cum esti, cu slabiciuni, cu temeri, chiar cu calitati deosebite, pentru ca intervine CRITICA, cea care, exact ca o miscare brusca, inlatura "porumbelul" adevarului. Si cand spun critica nu ma refer la gandirea critica, ci la comentariile, parerile, cuvintele rostite doar ca sa-l atacam pe celalalt, sa ne protejam slabiciunile si sa le facem cat mai nevazute prin rautate. Dar unde este printul salvator? Si aici ma refer la dragul de CURAJ care ne-ar scoate din multe situatii in care ne aruncam singuri si care ne fac atata rau. "De ce sa-i spun ce simt? Daca fac asta s-ar putea sa devina prea sigur de mine." ; "Cum sa spun ca nu mi-a placut cadoul primit? Dupa aceea nu-mi va mai darui nimic.".... si alte astfel de momente in care nesiguranta vorbeste si se simte foarte in largul ei, vazand ca domnul Curaj nu binevoieste sa intervina pentru ca nu a mai fost "udat" demult si nu a mai apucat sa faca fotosinteza.
La inceput, suntem mici si vrem sa ascundem ca am patat caietul de dulceata, apoi ca am luat o nota mai mica decat "standardele impuse", mai tarziu ne e teama sa-i spunem tatalui de primul iubit/prima iubita si... toate acestea contureaza o teama de a spune adevarul, o nesiguranta, pe care, uneori nici n-o percepem, ni se pare ca ii "protejam" pe ceilalti daca nu le spunem adevarul. Dar aceasta protectie este, de fapt, a noastra, si, progresiv, se transforma intr-un balon in care traim pentru a ne "proteja" de propria fiinta.
