Razvartire

Nu e numai vina noastra ca nu putem fi sinceri... e vina si a celor din jur, a lumii intregi care incearca sa ne spele creierul cu tot felul de legi nescrise rescrise, care, cred ei, le dau dreptul sa ne impuna noua sa ne mintim unii pe altii, condintionandu-ne emotional. Si multi pica in aceasta plasa a viciului de a minti si intra in cercul a carui sfarsit presupune distrugere si autodistrugere. Si multi tac pentru ca nu stiu sau nu pot sa mai zica ceva, de teama ca nu cumva sa ramana singuri... nestiind ca ceea ce traiesc ei este pura singuratate, poate ultimul stadiu al acestei fobii. E greu sa te desprinzi de ceea ce ai fost si de ce ai facut pana acum - ai preferat sa traiesti intr-o lume in care tu pui intrebari si tot tu esti nevoit sa raspunzi. Daca nici fata de oamenii pe care ii consideram apropiati nu putem fi sinceri.. inseamna ca suntem cu adevarat niste pierduti in labirintul cu o singura intrare si poate fara nicio iesire..
Aceasta continua respingere a celorlalti si a sinelui fata de sine imi rastalmaceste sentimentele si ma face sa regret ca am un dezvoltat spirit de observatie si un la fel de mare interes fata de oameni, in general. O parte din mine imi spune sa-mi ingrop pornirile razboinice impotriva lipsei de comunicare, iar cealalta parte, imbibata in lichidul bolnavicios al introversiunii ma trage de maneca sufletului si-mi porunceste, enervat, sa termin odata cu atata sinceritate si deschidere. E uite ca nu mai vreau sa fiu trasa de maneca si nici maneca nu voi mai avea.
Cum vom putea rerotunji lumea aceasta careia i-au crescut colturi, daca noi insine "taiem" cu oarba dorinta de finalizare viata? "O sa radeti" - asa cum spunea o doamna profesoara din liceu, dar unde se termina logica, acolo incepem noi sa traim... Si nu vreau sa jignesc pe nimeni, asa ca ma refer la o logica interioara, autentica, poate diferita de la om la om. Aceasta logica noi vrem s-o "punem sub pres", dupa ce ne-am straduit bine s-o ascundem inainte ca cineva sa ne "descifreze". Si de asta intervine aceasta uniformizare a caracterelor si parem toti la fel si incepem sa ne acuzam fiecare pe fiecare ca ne-am furat identitatile.. Ma rog, probabil e mult mai comod sa lasi lucrurile in aer sau sa le batatoresti bine si sa te pui cu totul peste ele, decat sa fii ca o apa limpede si sa ai curajul sa stii ce vrei. Mos Craciun nu aduce cadouri decat celor ce stiu ce-si doresc... si, da, exista un Mos Craciun pe care fiecare dintre noi il neaga...

Punctul pe "i" (de la iremediabil...)

Creatia se hraneste cu suferinta, de cele mai multe ori... iti e mai usor sa scrii atunci cand te smti singur si neinteles decat atunci cand esti fericit, iubit si dorit. Totul se schimba cand ramai doar cu gandurile tale, cand sufletul iti freamata de sentimente contradictorii.
Am experimentat si singuratatea in doi si chiar in grup. Pur si simplu esti inconjurat de tot felul de persoane care se presupun apropiate, dar sufletul tau clocoteste in sucul singuratatii, care actioneaza ca un acid ce-ti distruge tesuturile iremediabil: inocenta, naturaletea, bunatatea, iubirea chiar... Si totusi continui sa repeti acest procedeu de cate ori iti sunt oferite direct sau indirect stari ce ar putea sa contribuie la conturarea izolarii tale, la inducerea scrumului din care nimeni si nimic nu va mai putea renaste ce ar fi trebuit pastrat neatins.
De ce se incapataneaza sa-i tratez ca pe niste capitole incheiate? Eu nu vreau asta, insa fiecare cuvant, gest, fiecare privire sau pur si simplu cu fiecare pas facut ei batatoresc iesirea spre o lume mai buna, spre comunicare. Nu le spune nimeni sa se opreasca si chiar daca s-ar intampla aceasta minune, deja pamantul se va fi transformat in piatra, iar piatra aduce dupa sine vesnicia. Asa ca eu, un fir de nisip in tot acest mare desert, nu mai am puterea sa spun "nu" pentru ca gura mi-e pecetluita de respingerea lor.
Cu fiecare litera, imi dau seama ca ei vor sa ma transforme intr-un actor prea putin priceput si pasionat de rolul sau. Vor sa stric aceasta mare piesa in care nu mai exista lumini, sunete, ci doar un gol imens care ne aspira, rand pe rand, largindu-se. Aceasta continua minciuna va crea o lume noua, o lume de iluzii cu care vom trai in simbioza si pe care le vom transmite ereditar copiilor nostri. Si atunci cine ne va scapa de finalul "marii calatorii", de trasarea ultimei pensule a tabloului in care ne zbatem ca in smoala? Doar adevarul care atunci va fi dus demult...
Automatizati si fara retineri, haideti sa punem cifre romane dupa fiecare persoana pe care "nu o preferam", pe fiecare eveniment "nepotrivit" si pe fiecare sentiment "neinteresant". Haideti! si vom fi uniti intr-un spatiu si timp in care doar gustul, mirosul, vazul, auzul conteaza...

Exercitiu de sinceritate

Era o zi de iarna in care gandurile incolore imi napadeau porii si-mi scoteau la iveala, asa cum fac medicamentele homeopatice, nesiguranta. Atunci am realizat ca am nevoie sa stiu mai multe, sa ma cunosc mai mult, sa ma ajut... iar prin acest autoajutor sa le ofer si celorlalti posibilitatea de a "invata" din greselile altora. Asa m-am hotarat sa dau la Psihologie. Din totdeauna am avut tendinta sa analizez oamenii, situatiile, sa vad ce se afla dincolo de aparente. Am aflat, dupa ce m-am apucat sa citesc manualele de Psihologie, ca pasiunea oarba care copleseste conduita unei persoane si o axeaza pe un obiectiv precis si greu accesibil este gelozia. Pana atunci nu o puteam defini in termeni "medicali" sa zicem. Totodata, gelozia e o manifestare ambivalenta a afectivitatii care consta in tendinta de a respinge si, in acelasi timp, de a pastra langa sine o alta persoana. Jurnalul acestei pasiuni oarbe de care nu credeam vreodata ca ma voi imbolnavi sau ma voi vindeca a inceput inainte de a ma hotari asupra cunoasterii profunde a omului.

3 noiembrie 2008. Gelozia mea provine din nesiguranta in legatura cu ceea ce sunt si ceea ce pot oferi. Teama de a nu fi totul pentru persoana pe care o iubesc imi umbreste sufletul, ratiunea, ma constrange si imi blocheaza toate caile de comunicare - orice fel de comunicare. Am facut primul pas: mi-am recunoscut si constientizat problema. Imi dau seama ca nu exista de fapt nesiguranta. La mine a aparut din cauza unei nemultumiri: nemultumirea de mine insami. Gelozia provine, aparent, din sentimentul de egoism care se manifesta asupra unei persoane la care tii. In profunzime, gelozia este o manifestare a nesigurantei interioare. Pana acum am dat vina pe o alta persoana, nestiind sau nedorind sa recunosc ca eu am o problema care se cere rezolvata, se cere luata in serios. Gelozia este o stare de disconfort, de sfasiere, de tensiune care te impiedica sa vezi limpede situatia, adevarul. Iti pune un val pe ochii mintii si te limiteaza doar la acele ganduri distrugatoare. In acelasi timp, persoana asupra careia exerciti aceasta energie negativa se va comporta la fel - nu va mai putea fi naturala. Ceea ce este greu este ca-ti poti provoca aproape mereu aceasta stare, doar gandindu-te la evenimentele petrecute, dar probabil nu cu aceeasi intensitate pe care o simti intr-un moment in care gelozia e provocata "natural". Totusi, cred ca exista un fond de imaturitate emotionala manifestata prin lipsa controlului asupra starilor afective, a sentimentelor, care permite dezlantuirea haosului interior "dirijat" de gelozie.

Nu multi/multe constientizeaza gravitatea unei astfel de "boli", de aceea am si tinut sa scriu despre ea, in speranta ca, daca nu sunteti de acord cu mine, macar sa stati putin pe ganduri si sa incercati sa vedeti balanta dintre lucrurile pozitive si cele negative declasate de aceasta "stare-fantoma" aparuta in mod inconstient, insa putand fiind inlaturata doar constient...

Reteta.

Totul incepe cu o stea: o iei in palma, o atingi, o saluti si ii spui ca restul vesniciei il vei petrece alaturi de ea. la inceput va fi timida si misterioasa, dorind sa pastreze recile aparente, insa cu cat vesnicia va navali spunandu-i adevarul, ea-si va deschide miezul, primindu-te ca pe o perla. Tu vei zambi, privind-o in minunata sa complexitate a carei esenta esti tu. Vei dori din cand in cand sa te poti privi cu ochii unei stele, insa invelisul sufletului tau este prea strans ca sa-i poti separa atomii. Vei fi o esenta trista, ca toate celelalte, incercand sa regasesti lucrurile marunte care te-au facut sa vrei cu tot dinadinsul sa fii ceva maret, nestiind ca astfel toate lucrurile mici vor fi doar amintiri carora le vei duce dorul o vesnicie. Gaseste maretia in destinul pe care-l ai, iar daca nu, vei fi nucleul cel lipsit de fericirea unitatii. Vei continua sa te misti in nestire, pierzand fericirea printre ganduri, ce-ti prelungesc vesnicia cea mult dorita de toti.
O singuratate e mai intunecata decat doua, asa ca gaseste inca una si adaug-o la reteta cu steaua. Vei afla ca totul se schimba atunci cand se dubleaza.

Dorinte

As vrea sa-ti agati o aripa de lumea mea si sa simti o suflare de nesiguranta pe gene, sa simti ce simt si eu cand aripile-mi sunt incatusate in labirintul inselator al gandurilor si mlastina fara sfarsit a indoielilor.

As vrea sa fii culoarea complementara mie, sa fim o pereche pentru totdeauna, iar impreuna sa ne agatam zambetele de inaltul fior al sperantei.

As vrea sa fii o coala sa iti pot destainui iubirea doar atingandu-te cu creionul sentimentelor ce ti le port cum poarta un soldat in razboi notiunea de viata.

As vrea sa fii un cerc in care sa-mi adapostesc trairile.

As vrea sa fii clipa in care-mi deschid ochii dimineata – asa as avea un motiv sa zambesc – pentru ca tu sa fii zambetul meu de dimineata.

As vrea sa fii un bulgare de pamant sa imi pot sadi prin tine sinceritatea unei vieti grabite.

As vrea sa fii lumina sa-mi poti scalda privirea fara sa-ti spun `multumesc`.

As vrea sa fii un fir de iarba iar eu sa fiu culoarea verde, sa te acopar cu raceala mea.

As vrea sa fii o dorinta, sa cred in tine si sa mi te-ndeplinesti.

As vrea sa fii simplitatea unei imbratisari.

As vrea sa fii o poveste, sa te citesc de cate ori am nevoie de un nou inceput.

As vrea sa fii un cuvant, sa te rostesc la nesfarsit, sa te am vesnic pe buze.

As vrea sa fii o nota muzicala, sa te cant de fiecare data cand imi lipsesti.

As vrea sa fii dorul, sa te pot avea mereu cu mine.

As vrea sa fii o cutie, sa te deschid si sa-mi pastrez la tine cele mai adanci secrete –

sa ma pastrez pe mine.

As vrea sa fii parfumul de tei, sa-mi ravasesti fiinta, sa ma faci sa te vreau.

As vrea sa fii linistea, sa nu indraznesc sa rostesc ceva, de teama sa nu te pierd.

As vrea sa fii tristetea – prin tine, nu ar mai exista decat fericirea.

Desculta...

Desculta ascult bataile inimii.. Fac cativa pasi pentru ca mai apoi sa am ce acoperi cu lacrimi. O lacrima pentru fiecare pas facut, un zambet pentru toi pasii pe care as fi vrut sa-i fac, dar nu am avut puterea. Privesc in urma, in adancurile firii si gasesc doua talpi ce inca deseneaza forme nedeslusite, dar totusi cunoscute si ma intreb in soapta daca nu cumva sunt chiar eu, pasind desculta, dorind cu ardoare sa umplu golul imens ce imi stapaneste fiinta, clipele pe care nu le-am gustat inca, oamenii cu care nu am vorbit, complexitatea iubirii care inca mi-e necunoscuta.Continui sa merg intr-un desert de ganduri si, din cand in cand, apar oaze de vise care se spulbera odata cu dorinta mea de a le atinge, de a le implini.
As vrea sa te iubesc desculta... desculta de toate gandurile, de toate sentimentele; sa te iubesc doar cu iubirea ce-o simt de fiecare data cand raman desculta de mine. Raman desculta de mine si alunec pe fiece ganduri si senzatii care nu-mi apartin, desi le simt, desi ma lovesc de ele ca de propriile-mi stari; talpile sufletului se ranesc in regrete, indoieli, framantari... se ranesc, adancindu-se in mlastina inselatoare a firii, unindu-se, intunecandu-se, murdarindu-se de lumea aceasta ingusta si rece. Vreau un loc unde sa-mi odihnesc talpile. Sa numar ranile si sa le vindec. Sa le mangai cu zambete si cu sperante. Sa le incalt in minuni nesavarsite inca. Sa le-ncalzesc cu minciuni in care sa cred si care sa se transforme in adevaruri, in culori... Si-apoi eu sa nu le recunosc, sa nu ma recunosc si sa pasesc din nou desculta, desculta si fara teama ca drumul meu va fi presarat cu cioburi de sentimente. Sa sufar din nou si in zadar - apoi sa ma instrainez de mine si s-o iau de la capat. Si niciodata talpile mele sa nu fie aceleasi. sa le pacalesc cu vremuri mai bune, cu drumuri fara gropi si fara rani.
Voi invata sa raman desculta si sa simt cu adevarat pe ce drum pasesc.

Flacara olimpica personala

Azi am aprins o lumanare pentru eliberarea sufletului meu care, sugrumat de ganduri si sentimente venite parca din tablourile lui Rembrant, si-a pierdut unicitatea si plange, dorindu-si libertatea pe care o sadise copilaria si apoi prima iubire... Am aprins lumanarea ca pe o flacara olimpica ce trezeste spiritul unui nou inceput, un inceput pe care-l constientizezi ca fiind plin de greutati, insa, totodata, il simti ca o sansa pe care nu trebuie s-o mai ratezi, asa cum ai facut cu multele alte sanse avute. Inceputul presupune asumarea a ce a trecut si acceptarea a ce va veni. Iti trebuie oare atat de multa putere ca sa poti incepe ceva? Cred ca totul este legat de sfarsitul de care ne e teama de cand ne stim pentru ca oamenii, prizonieri ai propriilor limite, se autocompatimesc si, adancindu-se in regrete, uita sa inceapa o noua calatorie. Daca putem invata dupa niste scheme riguroase care ne impun o anumita gandire si o anumita atitudine fata de ce facem, inseamna ca suntem capabili sa ne autoimpunem reguli pe care, respectandu-le, sa ajungem sa ne fie mai bine.
M-am luptat prea mult cu mine, nu mai vreau.. e inutil.. asa cum si Sisif impingea bolovanul, incercand sa-l urce in varful dealului, bolovan care mereu se rostogolea si il determina pe Sisif sa continue aceasta munca zadarnica. Sau Don Quijote.. care se lupta cu morile de vant numai in imaginatia lui. Si noi ne creem morile noastre de vant cu care ne incapatanam sa ne luptam desi am putea foarte simplu sa renuntam la orice fel de iluzii care ne ingreuneaza pleoapele inimii si care, uneori, le impietresc pentru totdeauna. De ce nu ne invata nimeni sa ne protejam autenticitatea? De ce fiecare particica a lumii acesteia poate deveni o arma impotriva noastra? De ce construim arme si ne autobombardam.. ? E simplu... pentru ca noi credem in esecuri. Un om care iubeste si este dezamagit, poate nu va mai iubi niciodata cu aceeasi pasiune. Un om care a muncit cu toata fiinta lui pentru a-si implini un vis si totul se naruie asupra lui, poate nu se va mai ridica niciodata din mlastina inselatoare a dezamagirii. Si atunci? Cum putem noi, oameni atat de necunoscatori si orgoliosi, sa inflorim, sa daruim tot ce avem mai bun si sa ne bucuram de aceste daruri... cand toate esecurile au ecou in sufletul nostru, ecou care devine mai puternic decat insasi vocea care i-a dat viata?! Poate ca ar trebui sa invatam de la animale: de ce pisica va continua sa "vaneze" soareci chiar daca nu i-a prins de cate ori a vrut? Pentru ca ea nu considera esec o simpla nepotrivire intre aici, acum, mijloace si scopuri.
Concluzia e ca trebuie sa ne ajutam singuri si sa distrugem armele cu care ne autodistrugem fara sa stim, uneori. Oricum nimeni si nimic nu va putea sfarama ceea ce noi cladim impotriva noastra. Nici macar sentimentele puternice... Noi suntem propria noastra boala, dar si propriul nostru leac.