Am tatuat pe piele parfumul tau; in privire mi se citeste chipul tau; pe buze numele tau imi tremura, iar sufletu-mi sta nemiscat in fata vibratiei tale. Esti ca un imprimeu pe fiinta mea, iar tu vrei "sa am viata mea". Nu intelegi ca iubirea dintre noi mi-a pecetluit suflarea si mi-a inlocuit-o cu un "noi" pregnant? Nu poti intelege nimic din ce simt pt ca te vezi in mine prea mult si ti-e teama sa nu-ti iau locul, sa nu ne identificam unul cu celalalt pt ca atunci vom fi ca pielea pe os: dureros de separat.
Vrei sa pleci de langa mine fiindca sunt prea aproape de tine ca atunci cand, in metrou, o persoana te impinge de la spate sa cobori mai repede, chiar daca tu trebuie sa cobori la urmatoarea statie. Nu vreau sa mai joc acest rol stupid in viata ta. Nu vreau sa te mai simti fortat si impins de mine. Am vrut doar sa te tin de mana la fiecare statie unde nu puteai cobori, fiindca nu erai pregatit.
Am vrut sa fiu acolo, ca o flacara in semineul sufletului tau cand iti era "FRIG" - uneori am trait numai pentru sentimentul acesta. Am uitat sa-mi doresc si eu o flacara vie care sa ma incalzeasca.
Dintr-o tableta pentru "iubire implinita" m-am transformat intr-un drog nociv consumat doar din dependenta. Iar tu erai pentru mine un tablou cu care am acoperit fereastra. Nu pentru ca nu-mi mai placea soarele, ci pentru ca nu mai aveam nevoie de el. Acum am nevoie de soare si de o transformare a peisajului intunecat din tablou. Eu nu te mai pot "picta" singura pentru ca nu mai am culori in suflet. Si nici ochi linistiti.
A iubi inseamna acum a te lasa pe tine sa alegi daca vrei sa mai folosesti culorile cu mine sau cu alta pictorita, pentru o alta iubire. Iti las orizontul liber ca sa gasesti momentul, locul si sentimentul potrivit pentru a picta. Insa nu uita ca si eu voi realiza acelasi proces.
Vom sta amandoi, spate in spate, sa privim fiecare orizontul lui. Eu nu pot decat sa-ti doresc o privire limpede si un suflet linistit. Poate privirile noastre se vor intalni intr-un orizont comun. Sau poate nu. Tot ce stiu acum e ca inima mea isi tine mainile la ochi pentru ca iubirea sa poata alege calea cea buna.

august - mereu o intrebare

imi doresc sa fiu libera! ah.. cat de multe cer.. cel mai greu lucru este sa fii liber. dar de ce tocmai lucrul cel mai simplu aparent este , de fapt, cel mai complicat? ma-nvart intre scopuri, coli, minute, ore-n sir perdute de-a valma, iubire, tristete, confuzie, singuratate, aglomeratie, refuzuri.... oare ma voi opri vreodata? oare pot controla ceea ce roieste nebuneste in jurul meu? vreau sa uit sa scriu semnul intrebarii, sa uit sa-l pun la sfarsitul gandurilor mele, vreau sa nu stiu sa intreb si sa tac. dar nu sa sufar in tacere. vreau sa fiu libera in tacere. cum zicea Steiner - sa ajung sa cresc ca o planta care nu se abate niciodata din drumul ei vertical, orizontal.. drumul ei udat de clorofila si soare si binecuvantare divina.

cu ceva timp in urma imi doream sa intalnesc dragostea adevarata. de fapt, faceam un mare pleonasm. dragostea e adevarata si probabil numai una. si nu ma refer neaparat ca este simtita doar pentru o persoana. se spune dintotdeauna ca e numai una pentru ca ea e singura care te lasa liber, e clorofila care energizeaza viata, ea nu-i un nor plin de grindina care incearca sa tina planta pe loc in cresterea ei. mi-e teama sa ma uit la iubirea mea fiindca nu sunt sigura ca e pura energie. dar nici ca-i un nor. totusi mi-e teama ca, daca o voi privi, o voi transforma intr-o furtuna, o vijelie care putea fi altceva: putea fi o raza calda de soare. si totusi va trebui sa ma uit la ea si s-o inteleg. dar nu vreau s-o privesc singura: te vreau cu mine, suflete!

7 iulie 2010 s.a.m.d.

Nu stiu cu ce sa incep pentru ca s-au strans prea multe.. nu mai stiu sa filozofez sau sa invelesc ideile in vesminte stralucitoare. Adevar gol-golut e ca nu mai pot continua asa. Azi mi-am pierdut un lucru foarte valoros pentru mine. E irecupeabil. M-am atasat foarte mult de el, insa, cum se intampla si cu celelalte lucruri, nu l-am mai apreciat atat de mult. Daca dupa pierderea unui obiect simt ca nu mai pot respira, ma intreb ce se va intampla daca voi pierde o persoana draga? Nu mai pot sa fac diferenta intre a intui sau a influenta realitatea cu gandul. Nu stiu prin ce metoda as putea sa-mi golesc sufletul de atatea gunoaie, resturi pe care le-am strans din regrete, decizii proaste, invidie, gelozie, minciuna... Simt ca nu pot face fata tutror lucrurilor, dar stiu ca sunt multi care trec prin momente mult mai grele decat mine si ,poate, singuri.
Ma intrebam de multe ori cat trebuie sa sufere cei care se sinucid... nu mai suporta atata durere si sunt singuri. Eu nu as putea face pasul asta niciodata pentru ca ma gandesc ca tot timpul trebuie sa existe o scapare, o lumina, o culoare, un umar care asteapta sa-mi fie de folos. Dar cat de mult doare pana sa vad aceste lucruri.. cat de multe ganduri ma ciuruiesc si a caror batjocura sunt... De ce trebuie sa ma leg singura la maini? Ma leg, dar nu ma mai pot dezlega si ma doare cand totul m-apasa. Cand o sa gasesc o poarta de iesire ? Sa scap de tot ce nu-mi apartine si ma sugruma? CAND? De ce trebuie sa ma inchid in mine si sa ma blamez pentru tot? Sa ma urasc pentru tot, sa ma invinovatesc pentru tot? Sa simt ca nu sunt reala si ca traiesc in propria mea lume urata si reece?
As vrea sa ma iert pentru toate greselile, dar pur si simplu nu pot... de ce nu pot sa ma IERT? De ce nu pot sa ma ascult si sa ma mangai??? De ce ma pun la coada propriei mele vieti? Nu stiu daca poate cineva sa ma ajute... sa ma ajute... eu simt ca nu ma pot ajuta, ca sunt slaba si masochista. Sunt prea trista pentru a trai. Tristetea asta ma seaca, imi ia toata viata. E ca si cand am murit si nu mai pot trezi din cosmarul asta groazniv in care ma torturez singura si nu-mi dau nicio sansa de scpare...
Mintea mi-e propriul dusman si suntem la cutite.. Nu siu cum sa inlocuiesc aceste cutite cu balsmauri, arome, maini blande, zambete.. NU STIU. Raspunsul e , probabil, undeva in mine dar mi-e ciuda ca nu-l gasesc si ma dor talpile din cauza ranilor provocate de mine, de viata, de sentimente si vina. Ma dor si sunt intinsa, implorand sa ma ajute cineva... ma strig pe mine in speranta ca ma voi auzi si voi raspunde cu un "te iubesc, Flavia!". Dar nu raspunde nimeni. Strig in vid. Nici ecou nu e. Peretii sufletului apasa pe mica speranta ca voi reusi vreodata sa fiu linistita in viata asta. In speranta ca sufletul meu nu e atat de gol, strans si intunecat precum il vad eu acum.
Regrete, vina, minciuna, invidie, gelozie, toate astea ma stapanesc si ceea ce sunt in momentul asta e rezultatul unei combinari dintre ele. Imi vine sa ma lovesc, sa omor toate gunoaiele astea care m-au terminat, mi-au starpit zambetul si linistea. Nu mai stiu sa iubesc, sa zambesc, sa ascult, sa cred, sa iert... am uitat toate astea si mi-e atat e greu sa-mi amintesc cum se fac.. daca m-ar putea cineva invata.. daca ar exista manuale.. daca totul ar fi atat de simplu precum e cand esti la scoala si nu trebuie decat sa deschizi cartea si sa raspunzi la intrebari a caror raspuns se gaseste in text. Unde e textul meu? Unde as putea gasi raspunsurile la toate intrebarile astea care rad de mine si se strang tot mai multe pana cand gatul mi se usuca si ochii mi se inunda? UNDE? Incep sa obosesc si sa repet toate intrebrile astea care ma stapanesc si care ma adances mai mult in toata mizeria asta.. Si totusi nu a intervenit nicio schimbare, niciun orificiu nu s-a destupat. Tot in vid traiesc si simt vid. Simt vid.

Sa fim!

Oare cat suntem dispusi sa oferim pentru a ne implini visurile? Cred ca multi dintre noi nu-si pot realiza idealurile pentru ca pur si simplu nu sunt pregatiti pentru ceea ce ele implica. Micile probleme, amanuntele ne impiedica sa avem inima curata pentru devenirea noastra prin indeplinirea dorintelor. Stiu ca nu exista doar lucruri triste, stiu ca exista atatia oameni care au demonstrat ca se pot infaptui minuni. Si acest lucru pare, pentru cei mai multi, ceva ireal, ceva rezultat doar prin noroc, soarta sau karma. Eu totusi continui sa cred ca noi putem face aproape totul posibil daca suntem pregatiti pentru ceea ce ne dorim.
Doar imaginati-va linistiti, zambitori, puternici, increzatori in propria existenta si persoana. Nu e asa ca totul ar fi mult mai usor daca am reusi sa ne mentinem constanti pe linie pozitiva? Nu exclud momentele negative; ar fi absurd. Deci ceea ce trebuie sa avem ca baza este acceptarea si aprecierea noastra de catre noi insine. Si tocmai acest lucru este cel mai greu de realizat, culmea! Putem mult mai bine sa apreciem si sa acceptam pe cei din jurul nostru decat pe noi insine (aici nu vorbesc de egoisti).
Sa fim puternici si sa stim intotdeauna ca orice ar fi noi trebuie sa mergem inainte sau s-o luam de la capat... acesta este unul dintre lucrurile vitale existentei noastre. E greu, de cele mai multe ori, sa pasesti pe o cale straina, lasand in urma drumul cel mai bine cunoscut. Dar stiu ca nu e imposibil sa spui "da" sau "nu" in fata ta sau a altcuiva. Fiecare dintre aceste doua raspunsuri poate schimba in bine viata mea, a ta, a noastra, daca avem curajul sa-l rostim.

unde, cum, cand si, mai ales, de ce?

Unde te-ai putea duce atunci cand vrei sa fugi de tine? E imposibil, mai ales cand simti ca nu mai exista niciun "buzunar" in care sa te poti ascunde. In aceasta situatie nu-ti ramane decat sa fugi de tine prin schimbare. Devii un "altcineva" care isi poate lasa "fosta" persoana in urma. Da, e absolut singura solutie. Si tot singur esti, nu poti cere ajutorul nimanui. E, oare, drept?

Cum poti realiza schimbarea? Cum poti lasa in urma tot ce ai simtit, tot ce ai gandit, tot ce ai facut, tot ce ai iubit... tot ce ai TRAIT?! Cred ca blocajul in schimbare este amintirea. Acest concept materializat in interiorul nostru nu ne lasa sa ne schimbam atunci cand dorim pt ca de cele mai multe ori amintirile ne impregneaza regret, durere. Cum? Pai atunci cand vrei sa renunti la cineva, care sunt principalele motive care tin cu dintii de tine sa stai pe loc? Amintirile.

Cand vrei sa schimbi ceva inseamna ca nu iti mai convine acel lucru. Nu vrei sa-l mai accepti, e deja prea mult, asa ca vrei o schimbare, vrei sa dispara si sa apara altceva nou-nout si plin de energii pozitive. Cand ai de gand sa renunti la ceva, deobicei se intampla tot felul de chestii ciudate pe care tu le interpretezi ca fiind "semne" ce iti transmit opusul deciziei tale. Cand, deci, vom putea inlatura toate obstacolele din viata noastra fara sa strangem din dinti?

De ce toate acestea? De ce sa ne zvarcolim atat? De ce nu putem sa inchidem ochii si sa ne lasam asezati in plicul vietii fara sa avem ceva impotriva celor care ne indeasa acolo? De ce pur si simplu nu suntem luptatori fara amintiri si fara sentimente? De ce schimbarea nu poate fi ca mamele noastre: intelegatoare, rabdatoare si dornica sa vina langa noi, fara sa ceara nicio jertfa si nicio lacrima? De ce, deci, nu poti fugi de tine cand te sperie tot ceea ce salasluieste inauntrul si inafara ta. De ce.