7 iulie 2010 s.a.m.d.

Nu stiu cu ce sa incep pentru ca s-au strans prea multe.. nu mai stiu sa filozofez sau sa invelesc ideile in vesminte stralucitoare. Adevar gol-golut e ca nu mai pot continua asa. Azi mi-am pierdut un lucru foarte valoros pentru mine. E irecupeabil. M-am atasat foarte mult de el, insa, cum se intampla si cu celelalte lucruri, nu l-am mai apreciat atat de mult. Daca dupa pierderea unui obiect simt ca nu mai pot respira, ma intreb ce se va intampla daca voi pierde o persoana draga? Nu mai pot sa fac diferenta intre a intui sau a influenta realitatea cu gandul. Nu stiu prin ce metoda as putea sa-mi golesc sufletul de atatea gunoaie, resturi pe care le-am strans din regrete, decizii proaste, invidie, gelozie, minciuna... Simt ca nu pot face fata tutror lucrurilor, dar stiu ca sunt multi care trec prin momente mult mai grele decat mine si ,poate, singuri.
Ma intrebam de multe ori cat trebuie sa sufere cei care se sinucid... nu mai suporta atata durere si sunt singuri. Eu nu as putea face pasul asta niciodata pentru ca ma gandesc ca tot timpul trebuie sa existe o scapare, o lumina, o culoare, un umar care asteapta sa-mi fie de folos. Dar cat de mult doare pana sa vad aceste lucruri.. cat de multe ganduri ma ciuruiesc si a caror batjocura sunt... De ce trebuie sa ma leg singura la maini? Ma leg, dar nu ma mai pot dezlega si ma doare cand totul m-apasa. Cand o sa gasesc o poarta de iesire ? Sa scap de tot ce nu-mi apartine si ma sugruma? CAND? De ce trebuie sa ma inchid in mine si sa ma blamez pentru tot? Sa ma urasc pentru tot, sa ma invinovatesc pentru tot? Sa simt ca nu sunt reala si ca traiesc in propria mea lume urata si reece?
As vrea sa ma iert pentru toate greselile, dar pur si simplu nu pot... de ce nu pot sa ma IERT? De ce nu pot sa ma ascult si sa ma mangai??? De ce ma pun la coada propriei mele vieti? Nu stiu daca poate cineva sa ma ajute... sa ma ajute... eu simt ca nu ma pot ajuta, ca sunt slaba si masochista. Sunt prea trista pentru a trai. Tristetea asta ma seaca, imi ia toata viata. E ca si cand am murit si nu mai pot trezi din cosmarul asta groazniv in care ma torturez singura si nu-mi dau nicio sansa de scpare...
Mintea mi-e propriul dusman si suntem la cutite.. Nu siu cum sa inlocuiesc aceste cutite cu balsmauri, arome, maini blande, zambete.. NU STIU. Raspunsul e , probabil, undeva in mine dar mi-e ciuda ca nu-l gasesc si ma dor talpile din cauza ranilor provocate de mine, de viata, de sentimente si vina. Ma dor si sunt intinsa, implorand sa ma ajute cineva... ma strig pe mine in speranta ca ma voi auzi si voi raspunde cu un "te iubesc, Flavia!". Dar nu raspunde nimeni. Strig in vid. Nici ecou nu e. Peretii sufletului apasa pe mica speranta ca voi reusi vreodata sa fiu linistita in viata asta. In speranta ca sufletul meu nu e atat de gol, strans si intunecat precum il vad eu acum.
Regrete, vina, minciuna, invidie, gelozie, toate astea ma stapanesc si ceea ce sunt in momentul asta e rezultatul unei combinari dintre ele. Imi vine sa ma lovesc, sa omor toate gunoaiele astea care m-au terminat, mi-au starpit zambetul si linistea. Nu mai stiu sa iubesc, sa zambesc, sa ascult, sa cred, sa iert... am uitat toate astea si mi-e atat e greu sa-mi amintesc cum se fac.. daca m-ar putea cineva invata.. daca ar exista manuale.. daca totul ar fi atat de simplu precum e cand esti la scoala si nu trebuie decat sa deschizi cartea si sa raspunzi la intrebari a caror raspuns se gaseste in text. Unde e textul meu? Unde as putea gasi raspunsurile la toate intrebarile astea care rad de mine si se strang tot mai multe pana cand gatul mi se usuca si ochii mi se inunda? UNDE? Incep sa obosesc si sa repet toate intrebrile astea care ma stapanesc si care ma adances mai mult in toata mizeria asta.. Si totusi nu a intervenit nicio schimbare, niciun orificiu nu s-a destupat. Tot in vid traiesc si simt vid. Simt vid.